„Nu mi-am făcut copii ca să-mi fie servitori”. Discuția despre îngrijirea părinților care a stârnit controverse

Rămân „datori” copiii la părinți, odată cu trecerea timpului? O astfel de întrebare a stârnit controverse pe rețelele sociale, după ce un utilizator Facebook a descris situația unui părinte vârstnic care are nevoie de ajutor permanent, în timp ce copilul său are deja propria familie, un loc de muncă și un apartament prea mic pentru a mai găzdui încă o persoană.

Foto: pexels

Subiectul, intens dezbătut pe rețelele sociale

Postarea citată de Adevărul  care a stârnit dezbaterea a pus sub semnul întrebării ideea că refuzul de a-ți lua părintele în propria casă ar însemna automat lipsă de recunoștință.

„De ce unii consideră că, dacă nu îți iei părintele în casă, ești automat un copil nerecunoscător?”, a întrebat acesta, deschizând o discuție despre impactul pe care o astfel de decizie îl poate avea asupra căsniciei, copiilor și echilibrului întregii familii.

Mii de persoane au intervenit cu propriile experiențe, iar comentariile au scos la iveală o realitate complicată, în care dragostea pentru părinți se întâlnește adesea cu limitele financiare, emoționale și fizice ale celor care îi îngrijesc.

O femeie a povestit cazul soacrei sale, care și-a dedicat un deceniu întreg îngrijirii mamei bolnave. În acea perioadă, a renunțat la serviciu și a depins exclusiv de veniturile soțului.

„Nu și-a văzut niciunul din cei trei copii la ceremonia de absolvire a facultății, nu și-a văzut prima nepoțică până la vârsta de trei ani. Pe scurt, nu a avut viață, concediu, zi liberă, nu și-a permis să o doară ceva, să nu poată să fie acolo timp de zece ani”, a relatat aceasta.

Experiența a marcat-o atât de profund pe femeia în cauză, încât, la vârsta de 80 de ani, le-a cerut celor apropiați să nu facă același lucru pentru ea. „Când nu va mai fi bine, să îmi promiteți de acum că voi fi în grija unui azil și că nimeni nu își va pune viața pe pauză pentru mine”, le-ar fi spus aceasta membrilor familiei.

O altă participantă la discuție a descris situația familiei sale, în care patru nepoți încearcă să organizeze îngrijirea bunicii diagnosticate cu demență. Deși locuiesc în țări diferite și au propriile familii și responsabilități, au angajat o persoană care să o îngrijească permanent.

Cu toate acestea, sunt criticați de rude. „Toți se așteaptă ca noi să ne lăsăm viața pe care o avem și să ne întoarcem acolo”, a scris femeia.

Căile de mijloc, o posibilitate

Alții au povestit cum au găsit soluții de compromis. O femeie a relatat că ea și sora sa au construit o casă pentru părinți în apropierea propriilor locuințe, astfel încât să îi poată ajuta zilnic fără a renunța la propria viață. „Eu cred că au fost fericiți, pentru că eu, sora și nepoții lor am fost foarte fericiți avându-i alături până în ultimul ceas”, a scris aceasta.

Printre cele mai apreciate comentarii s-au numărat și cele venite din partea unor părinți care au declarat că nu și-ar dori ca propriii copii să își sacrifice viața pentru ei.

„Nu am adus copii pe lume ca să-mi fie servitori și să-i chinui”, a scris o femeie. O altă utilizatoare, trecută de 70 de ani, a mărturisit că ea și soțul său au decis deja că se vor muta într-un centru de îngrijire atunci când nu se vor mai putea descurca singuri. „Știu din propria-mi experiență că, oricât ți-ai iubi părinții, este foarte greu să-i îngrijești când nu se mai pot mișca din pat. Și nu le poți oferi o îngrijire calificată”, a explicat aceasta.

Ce spun experții

Psihologul clinician Gabriela Marc consideră că discuția despre îngrijirea părinților vârstnici nu ar trebui purtată în termenii sacrificiului total, ci ai echilibrului dintre responsabilitate și propria viață.

„Părinții noștri merită să fie îngrijiți cu demnitate, dar și noi merităm să trăim cu demnitate. Iubirea nu ar trebui să ne ceară să ne pierdem pe noi înșine pentru a dovedi că nu i-am uitat pe cei care ne-au crescut”, explică aceasta pentru Adevărul.

Specialista atrage atenția că, atunci când părinții îmbătrânesc și devin dependenți de ajutorul copiilor, apare o inversare a rolurilor care poate genera o presiune emoțională considerabilă. Această povară este resimțită mai ales de persoanele care au crescut cu sentimentul că sunt responsabile pentru starea de bine și liniștea părinților lor.

În opinia sa, există o diferență importantă între grija autentică și sentimentul de vinovăție. „Grija autentică ne ajută să căutăm soluții, să cerem sprijin și să recunoaștem ceea ce putem oferi, iar vinovăția ne poate împinge să promitem mai mult decât putem duce, până când propria viață începe să se restrângă”, spune Gabriela Marc.